Greyhound
Greyhound–ul este una dintre cele 13 rase de Ogari care compun Grupa a X- a din clasificarea F.C.I. (Federatia Chinologica Internationala).
Greyhound–ul este cel mai rapid dintre Ogari, din mai multe motive. In primul rand, constructia sa fizica este unica : inima foarte mare (in raport cu marimea corpului) si
puternica, sangele – foarte bogat in globule rosii, procentaj redus de grasime in raport cum asa corporala, si masa musculara impresionanta. Acestea sunt si cateva
motive pentru care procedeul de anestezie generala in ceea ce priveste Greyhound-ul este deosebit (vom reveni asupra acestui aspect). In al doilea rand, stilul de alergare al Greyhound-ului este special : alergarea cu dubla suspensie! Atunci cand alearga, celelalte animale nu au contact cu pamantul doar cand picioarele sunt adunate sub corp. Ogarii au si o a doua faza de suspensie, si anume atunci cand
picioarele sunt complet intinse in fata si in spatele corpului (extensie completa), in timpul alergarii.
Exista mai multe variante care explica originile numelui acestei rase. Prima sustine ca « Greyhound » provine din « grei » care insemna « caine » si “hundr” care insemna “vânator”. A doua sustine ca numele provine din “gradus” (lat.) care insemna “de cel mai inalt nivel”. Iar a treia explica etimologia numelui prin « Greek » (“Graius”) adica grec si « Hound » - câine (câinele grecesc).
Evolutia cronologica a rasei porneste de la utilizarea Greyhound-ului ca si câine de vânatoare. « Tratatul de Vanatoare » (124
i.Ch.) al istoricului Flavius Arrianus este in acest sens un document exceptional, si, in acelasi timp, o lectie pentru crescatori si vanatori. In acest tratat, Arrianus sustine ca scopul vanatorii nu este prinderea iepurelui, ci bucuria de a urmari cursa, competitia dintre ogar si iepure, si mentioneaza reguli clare in ceea ce priveste vanatoarea cu ogari.
Greyhound-ul ajunge in Anglia cu ajutorul grecilor (exista insa si o a doua teorie care sustine ca celtii ar fi cei care au introdus Greyhound-ul in Anglia). In 1014, tot in
Anglia, apare o lege care interzice populatiei obisnuite sa detina un Greyhound, acest drept revenind exclusiv nobililor (in scopul de a “proteja” vanatul).
In timpul Reginei Elizabeth a Angliei, Ducele de Norfolk initiaza “coursing”-ul, care (primul club apare in 1776), curse de ogari alergand cate doi dupa iepure viu (sau,
ulterior, mecanic – “lure coursing”). Ulterior apar cursele pe pista, « racing » (iepurele mecanic a fost inventat in 1912 de catre americanul Owen Patrick Smith). Toate aceste probe sportive fac apel la insitinctul de vanator al Greyhound – ului, dar nu si la aceleasi « calitati ». De exemplu, in « coursing », Greyhound-ul trebuie sa fie foarte agil, sa poata schimba directia cu mare usurinta, sa urmareasca o « momeala » care se misca aproape ca un iepure viu. In ceea ce priveste « racing »-
ul, Greyhound –ul mizeaza în special pe viteza (aceste competitii se desfasoara pe piste ovale, cu iarba sau nisip, pot participa 6-8 greyhound). Aceste diferente fac ca
tipul de Greyhound folosit in cele doua probe sa fie putin diferit. In “coursing” Greyhound –ul poate fi mai greu, putin mai lung. Pentru racing, Greyhound – ul e mai compact, are musculatura mai puternica, membrele posterioare pot fi mai putin angulate.
In paralel, incepând cu secolul XIX, apare preocuparea pentru aspectul fizic al Greyhound –ului. Daca pâna atunci, selectia avea in vedere doar factorul “viteza”, crescatorii încep sa fie preocupati si de factorul “estetic”. In anii ’20, la expozitiile de frumusete participau caini de curse si arbitrii erau in acelasi timp arbitrii de curse. In anii ’60 arbitrii sunt înlocuiti cu arbitrii specializati pentru expozitiile de frumusete, iar diferentele dintre cele doua tipuri de Greyhound sunt deja bine conturate. La ora actuala, rasa este scindata in doua, neoficial insa (adica se pastreaza un singur standard). Fiecare tip are adeptii lui, fiecare crescator are argumente puternice in favoarea conceptiei dupa care face selectia, consecintele nu sunt insa intodeauna favorabile rasei. Atata timp cat sunt evitate excesele, de o parte si de alta, evolutia rasei nu este in pericol. Din pacate însa, excesele sunt foarte frecvente, atat in tipul «de curse» cat si in tipul «de show». Cu consecintele de rigoare asupra calitatilor pe care trebuie sa le aiba un Greyhound (in ceea ce priveste tipul de show incapacitatea de a atinge viteza medie a unui Greyhound, din cauza angulatiilor exagerate, a conformatiei pieptului, a hiper-dimensionarii exemplarelor, probleme de
caracter. In ceea ce priveste tipul « de curse », excesele se manifesta prin aparitia unor exemplare care cu greu pot fi incadrate in rasa, fara angulatii, cu cap compact si
patrat, cu urechi asezate prea sus si ridicate mereu din cauza structurii lor, lipsa de eleganta si prestanta specifice rasei. Si de o parte si de alta, consangvinizarea prea stransa isi spune cuvantul prin aparitia unor boli genetice care risca sa se «aseze» atat de bine in rasa incat sa nu mai poata fi eliminate.) In calitate de posibili viitori stapani de Greyhound, ce ar trebui sa retinem din acest permanent conflict intre crescatorii de Greyhound de tip «show» si crescatorii de Greyhound de tip «curse» este ca, atunci cand cautam catelul cu care vom imparti cel putin 12 ani din viata, trebuie sa fim atenti la originile sale, sa studiem pedigree-ul si sa ne informam inainte de a face pasul decisiv, sa discutam cu crescatorul in legatura cu catacterul parintilor si al cateilor, sa ne asiguram ca luam un catel echilibrat si sanatos.
Caracterul Greyhound-ului este (sau ar trebui sa fie… perfect. Un câine inteligent, foarte atasat de stapanul sau (contrar ideilor preconcepute care se vehiculeaza din pacate si care ii face pe multi sa incadreze Greyhound-ul in categoria cainilor independenti, si implicit «neascultatori»), un caine care stie sa observe ce se
întampla in jurul sau si care invata foarte repede ce are de facut ca sa deschida o usa de la frigider, de exemplu, un caine extrem de sensibil. Se spune des ca Greyhound-ul e ca un burete, in sensul ca percepe imediat starile sufletesti prin care trece stapanul sau si este foarte influentat el insusi de aceste stari. Din aceasta cauza, Greyhound – ul nu ar trebui sa ajunga pe mâna oricui, existand riscul ca stapanul sa distruga iremediabil
psihicul cainelui, cazuri foarte frecvente din pacate si
care se termina, in cel mai bun caz (!!!), cu un abandon. Greyhound–ul e deseori rezervat cu strainii, fara sa fie insa agresiv (daca doriti caine de paza, mai bine nu
luati un Greyhound). Foarte atasat si atras de copii, prietenos cu pisicile si alte animale mici cu conditia sa fie obisnuit cu ele de mic sau treptat (in cazul in care un
adult este adoptat de o familie cu pisici).
Greyhound–ul nu este un caine care se tine afara! In primul rand pentru ca, fiind foarte atasat de stapan si de familie, el are nevoie de compania acestora in cea mai
mare parte a timpului, are nevoie de stimuli «intelectuali» pe care numa viata in familie i-i poate oferi. Din punct de vedere fizic, el se poate adapta la viata in curte, dar veti avea un Greyhound nefericit asa ca mai bine sa nu-l aveti deloc. Chiar si din punct de vedere fizic, adaptarea la viata afara nu este usoara si e posibil sa aiba consecinte grave asupra sanatatii cainelui.
Educatia unui Greyhound este de asemenea o mare responsabilitate si e bine sa va sfatuiti cu crescatorul, daca sunteti la prima «experienta». Metaforic vorbind, putem
spune ca stapanul unui Greyhound trebuie sa aiba o mana de fier intr-o manusa de catifea. Adica e nevoie de multa diplomatie si de mult calm, pentru a stabili o relatie
corecta cu un Greyhound. Respectul nu se va impune niciodata prin forta si agresivitate cu un Greyhound, nici prin tipete si urlete, ci prin consecventa, rabdare si
inteligenta !
In ceea ce priveste nevoia de miscare, acesta este un alt capitol in care abunda prejudecatile, din pacate. Un Greyhound nu are nevoie de plimbari de zeci de km pe
zi, un Greyhound nu alearga tot timpul. Greyhound–ul este caine de viteza, si nu de rezistenta! Un Greyhound, ca sa fie echilibrat din punct de vedere psihic, are nevoie
de doua – trei plimbari pe zi (in pas rapid), si, practic, de cateva minute de alergare.
Restul zilei si-l va petrece lenevind pe canapea, canapea care devine un vis frumos, o amintire, pentru dumneavoastra, atunci cand aveti mai mult de un Greyhound in
casa (pregatiti-va cu saltele de rezerva. Pentru Dumneavoastra, nu pentru Greyhound!). E indicat sa nu lasati Greyhound–ul liber oriunde, in spatii neangradite. Calitatea lui cea mai mare, si anume viteza, îi poate fi fatala în cazul în care va aflati în oras (chiar daca parcul e mare, sosele sunt peste tot si într-o secunda se poate întampla un accident). Cautati mai bine un teren de sport, bine inchis, fara gropi si obstacole, in care sa lasati Greyhound-ul sa alerge. In afara orasului, pericolul vine tot dintr-una din calitatile acestei rase: instinctul de vânator. Un Greyhound lasat liber pe camp poate porni oricand in urmarirea unui iepure sau a oricarui alt animal in miscare pe care-l zareste (intotdeauna înaintea Dumneavoastra) si exista doua riscuri: ori se va accidenta (grav!!! Intotdeauna grav din cauza vitezei pe care o poate atinge si din cauza faptului ca, odata pornit in urmarire, nu-l mai intereseaza nimic altceva, deci e suficienta o groapa, e suficient un sant, pentru ca Greyhound-ul sa-si rupa un picior), ori va fugi pana la extenuare (chiar ranit !). Faptul ca exista riscul sa porneasca «la vanatoare» nu inseamna ca e un caine neascultator, inseamna doar ca instinctul sau originar, de vanator, este foarte puternic si acest lucru nu este un defect! E bine de stiut ca Greyhound-ul (daca nu sa accidentat) se va intoarce intodeauna in locul in care v-a lasat, deci nu e indicat sa
porniti in cautarea lui (sau lasati un obiect, o haina in locul in care va aflati). Mai trebuie subliniat faptul ca un Greyhound poate avea un rapel foarte bun (si deci sa
poata fi lasat liber oriunde), dar riscul zero nu exista, nu se stie niciodata in ce moment instinctul devine mai puternic decat orice invatatura, deci e mai bine sa nu
puneti in pericol cu buna stiinta viata cainelui dumneavoastra.
In ceea ce priveste alimentatia, nu exista cerinte specifice pentru aceasta rasa (decat in cazul exemplarelor de curse, activi, caz in care alimentatia este adaptata in functie de nevoiele fiecarui caine tinand cont de frecventa curselor, de greutatea lui si de starea lui fizica in general). Pentru a va orienta in alegerea celui mai bun fel de mancare pentru Greyhound-ul dumneavoastra, e bine sa va sfatuiti cu crescatorul sau si sa tineti cont de varsta, si de activitatea fizica pe care o depune cainele. Fiind vorba de o rasa mare si de forma corpului (care influenteaza pozitionarea si stabilitatea stomacului), e indicat sa fractionati cantitatea de mancare in doua sau chiar trei mese mai mici (o cantitate mare de mancare asimilata o singura data poate duce la torsiunea stomacala, accident cu cauze inca neclare, se pare ca exista predispozitii genetice, dar in mod sigur e determinata si de starea psihica –stres !-, alimentatie si efort imediat dupa masa.) De asemenea, e bine ca gamela de mancare
sa fie pozitionata la intaltime.
Vorbeam la inceputul articolului de diferentele fiziologice dintre Greyhound si alte rase de caini (proportiile inimii, procentajul de grasime si fibra musculara in raport cu masa corporala, etc, la care adaugam faptul ca ficatul prelucreaza mult mai incet medicamentele administrate) si subliniam faptul ca este esential sa stim ca aceasta rasa necesita un protocol specific de pre-anestezie si anestezie generala. Un protocol obisnuit, folosit pentru alti caini, poate duce la hipertermie si chiar la moarte. Nu ezitati sa discutati acest lucru cu veterinarul dumneavoastra INAINTE de a avea nevoie de anestezie! Daca refuza discutia, e mai bine sa cautati alt veterinar. Cateva articole care va explica totul despre anestezie, le puteti imprima si inmana
veterinarului dumneavoastra:
www.greyhound-data.com/dir/392/Greyhound_Anesthesia.pdfwww.greyhound-data.com/dir/444/Demystifying_Anesthesia.pdfwww.suite101.com/article.cfm/greyhounds_retired/15043Nu in ultimul rand, as dori sa dezvolt putin situatia Greyhound-ului la noi in tara. Din pacate, rasa aceasta nu e atat de cunoscuta pe cat ar merita sa fie, si in nici un caz, apreciata cum ar trebui. Nu e cazul sa cautam vinovati, important e sa constatam starea lucrurilor si sa vedem ce masuri se pot lua pentru indreptarea acestei situatii.
Trebuie sa recunoastem ca, in Romania, Greyhound-ul este in general câinele braconierului, cainele care “fuge repede” si prinde iepuri la lumina farurilor (sau nu, nici nu mai conteaza), cainele care e tinut in conditii deplorabile si care, neexistand o preocupare reala pentru selectie, nici nu mai arata a Greyhound (si nici asta nu mai conteaza, avand in vedere modul in care este utilizat). In ceea ce priveste crescatorii de Greyhound… nici nu se poate folosi pluralul! In expozitii, grupa a X-a e in general slab reprezentata, si in special Greyhound – ul. Curse sau alte probe sportive nu se organizeaza la noi in tara, deocamdata. Avand in vedere toate aceste aspecte, nu putem decat sa constatam ca munca pentru promovarea Greyhound-ului incepe de la zero. Ar trebui în primul rand sa fie eliminate toate prejudecatile legate de aceasta
rasa, prejudecati despre care am vorbit pe parcursul acestui articol. La fel de important este faptul ca «publicul tinta» sa depaseasca sfera satului vecin, sat care
mai are inca iepuri ! Trebuie apreciate si incurajate eforturile in ceea ce priveste selectia in functie de calitatea genetica a parintilor, si descurajati «inmultitorii» de suflete, posesori de pedigree-uri obtinute prin metode bine-cunoscute la noi doar pentru a putea adauga un euro in plus la pretul cainilor. Trebuie descurajate (as spune eradicate, dar e o utopie) practicile de braconaj. Ar trebui sa redam Greyhound–ului imaginea lui adevarata care nu este nici pe departe cea pe care o are la ora actuala in Romania.
Articol de Bogdan Mateies & Liana Didilescu
